Monthly Archives: February 2010

Momentul potrivit, jobul GRESIT

Stiu ca pare bizar, dar am trait-o pe pielea mea. Ca orice absolvent de facultate din ziua de azi, sunt in cautarea unui job. Nimic straniu si nemaiintalnit pana acum. Pentru asta am apelat la metoda bugetului redus, cea prin site-uri de specialitate. Si zilele trecute am fost sunata pentru un interviu de o domnisoara foarte draguta, cica pentru postul de asistent media la care aplicasem (si stau si ma gandesc cand oi fi aplicat eu pentru asta, ca nimic din memoria mea, zic eu inca nesenilizata, nu suna nici macar asemanator cu ceva la care sa fi aplicat, dar ideea de a fi, dupa cum imi imaginam eu, asistent pe relatia cu media nu suna rau deloc). Deci…ma prefac ca stiu despre ce e vorba, domnisoara imi spune ca voi primi pe mail detalii despre cum sa ajung la locatie, ca o sa mi se prezinte la interviu proiectele firmei etc., iar in gand imi spun: ”GROZAV! Nici ca putea pica la un moment mai potrivit de criza financiara!”.
Cum ajung acasa, sar pe calculator sa deschid email-ul si caut jobul. Il gasesc…o oferta comuna de mai multe joburi, printre care se mentiona timid si cuvantul de relatii publice…Cerintele nu erau deloc prea multe: spirit comunicativ, sociabil, aspect fizic placut (lucru care nu mi-a dat de banuit asupra importantei acestui element in situatia de fata, ca m-am gandit eu ca trebuie, pana la urma, sa aratam cu totii ingrijit si respectabil in orice job am avea). Ce-i drept, specificul activitatilor firmei angajatoare nu era deloc pe profilul cautarilor mele, dar, cum am zis si sperat de altfel, printre celelalte joburi enuntate, o fi fost vorba si de vreo-unul de relationist pe domeniul mass-media.
Cum descrierea si fisa postului nu erau tocmai explicite si specifice fiecarei categorii de joburi facute publice, hotarasc senina sa ma duc la interviu sa aflu mai exact despre ce era vorba…Martrisesc ca am fost putin suprinsa sa dau peste un grup de alte aprox. 15 tinere, cateva dintre ele mai galagioase din fire (implicate in genul acela de discutii in incaperi de dimensiuni mici la care, oricat te-ai stradui, ti-e imposibil sa nu auzi ceea ce se vorbeste in grupul invecinat), si aflu prin metoda neortodoxa de a trage cu urechea (pentru care nici macar nu a trebuit sa ma chinui) ca la grupul anterior interviul a durat 2 ore (uau….asta da interviu!), si cate ceva legat de experienta catorva dintre ele in domeniu (de genul reclamelor la Tide, figuratie in telenovele etc.). Si atunci am avut pentru prima data sentimentul ca ma aflu in totalitate la locul nepotrivit, la jobul GRESIT si mi-am spus distrata ca de la un astfel de interviu de doua ore aveam sa ies cu siguranta fotomodel. M-am hotarat sa-mi ancorez bine rabdarea in asteptarea cuiva care sa ne vorbeasca, cu sperante din ce in ce mai stinse de a gasi oferta jobului de asistent media de care mi se spusese la telefon, nu mai spun a unui job de relatii publice in general. Si totul ca sa aflu, pe parcursul celor 30 de minute in care am rezistat cu stoicism in interviu, ca nu este vorba decat de asistente tv pentru diverse emisiuni (genul fetelor acelea aflate la vanatoare de celebritate care, parte a unui exercitiu de marketing sau nu, se manifesta mai putin prin interventii verbale – si alea rare-doar semne ale limitelor lor intelectuale – si mai mult prin ”aspectul fizic placut”, atat de important in acest caz, dar atat de putin banuitor pentru mine din oferta de job), hostess, animatoare, fotomodele, modele, totul finalizandu-se cu exemplul apoteotic de succes al firmei, Daniela Crudu. Si in acel moment rabdarea si asteptarea mea si-au depasit limitele. Mi-am facut cunoscuta confuzia si m-am retras din interviul nepotrivit in care ma aflam de cateva minute bune si care, apropos, solicita inscrierea intr-un tabel a diverse dimensiuni corporale si avea sa se finalizeze cu o sesiune de fotografii.
Ma intreb si acum de unde pana unde erau mentionate relatiile publice in anunt? Ca restul intelesesem la ce se refera si nu erau cu nimic gresite, dar relatiile publice?! Unde era practica relatiilor publice in cea de model, spre exemplu? Ca toate astea ar putea fi parte a resursei umane din etapa de executie a unei eventuale campanii de relatii publice nu neg, dar nu aceste activitati definesc profesia de relationist. Marturisesc ca a fost si greseala mea ca m-am lasat indusa in eroare de niste cuvinte aruncate printre multe altele, dar nu mi-am imaginat niciodata ca ar putea exista firme care sa se foloseasca de o asemenea strategie. Ori nu stiau ce sunt alea relatii publice ori nu faceau decat sa apeleze la cuvinte mari ca sa dea impresia tuturor fetelor doritoare de o cariera de succes ca fac de fapt ceva mai inobilant decat un simplu hostess sau mai stiu eu ce…Mai stii, poate Daniela Crudu are impresia ca ceea ce face ea este PR!
Ma rog…cert este ca Bernays, parintele relatiilor publice, ar fi dat pe spate de manie pentru modul gresit de intelegere a practicii si de ras ironic fata de amatorii nestiutori care au impresia si pretind ca fac PR.

Dragostea actuala, doar o inventie…?

Cine stie sau are raspunsul, sa ridice mana si sa ia cuvantul! Pentru ca in jurul acestui sentiment dupa care toata lumea tanjeste pare sa se fi creat un nimb care ii da nu numai un caracter de intangibilitate, dar si de idealitate si perfectiune a implinirii de cuplu, lucru care, din perspectiva mea, il face uneori greu de inteles si demn de discutat.
Asa cum experienta celor din jur a aratat-o, dragostea (si aici ma refer la cea adevarata, si nu doar iluzia sau obsesia fata de o persoana pe care pretinzi ca o iubesti) este o atitudine emotionala care se poate intinde pe durate mari de timp, uneori sau de multe ori (in functie de perspectiva mai optimista sau mai pesimista dupa care ne ghidam) pe toata viata. Poti sa o intalnesti doar o data, poti sa o regasesti de mai multe ori…poate fi sentimentul de suflet-pereche, poate fi sentimentul de siguranta, implinire si daruire sau poate fi tot si nimic din toate astea. La momentul actual, cu totii parem a fi fie asi in dragoste si buni cunoscatori ai ei si, mai ales, ai solutiilor pentru rezolvarea ei, fie total depasiti de situatie si in imposibilitatea de a opera cu ea.
Lucrurile care, insa, s-au vehiculat printre oamenii de stiinta interesati de acest sentiment ar putea fi surprinzatoare pentru unii. Cum ar fi faptul ca radacinile iubirii nu se afla in sexualitate, un aspect care ar parea contrar perspectivei contemporane generale vis-a-vis de acest subiect. Cercetarile etologilor cu privire la sarutul indragostitilor au aratat ca acesta ar fi un gest biologic transformat intr-unul simbolic, fiind de fapt o stilizare a hranirii gura la gura a copiilor cu alimente premasticate de catre mama. In consecinta, atunci cand vorbim de dragoste vorbim, implicit, de sentiment, nu de relatia sexuala dintre parteneri.
Pe de alta parte, a existat conceptia ca dragostea ar fi doar o inventie a secolului al XII-lea, un produs cultural rezultat al poeziilor trubadurilor din acea perioada, iar fenomenul pare a se fi produs peste tot in lume si continua si la momentul actual. In trecut literatura era cea ce influenta conceptia despre dragoste, astazi i-a luat locul filmul. Este ceea ce psihologii numesc ”efectul Romeo si Julieta”; prin cei doi tineri italieni s-a revolutionat ideea casatoriei impuse de familie in care dragostea era scoasa din discutie. De aceea, cei care citesc/vizioneaza carti/filme de dragoste par a iubi diferit si a-si manifesta altfel dragostea fata de cei care nu fac oricare din aceste lucruri, asta prin faptul ca fenomenul indragostirii lor este pregatit de diverse astfel de produse culturale de fictiune si se indragostesc pentru ca se asteapta sa vina dragostea (lucru care se leaga de ideea tratata intr-un post anterior al profetiilor care se implinesc).
Dar, dincolo de toate parerile impartite, stiintifice, empirice sau nu, este conceptul actual de dragoste doar o inventie, doar o idealizare sau iluzie a ceva imposibil promovat de romance-uri, sau este ceva real, tangibil, ”traibil” cu adevarat? Si, daca e asa, pana unde merge iluzia dragostei si din ce moment intervine realitatea…?

De ce ti-e frica, nu scapi

Vechea zicala din batrani a fost demonstrata prin experimente realizate in scoli in urma cu ceva ani: profesorii au primit la inceputul anului scolar liste cu numele unor elevi alesi in mod aleatoriu, spunandu-li-se ca sunt supradotati. La sfarsitul anului, rezultatele acelora aflati pe lista initiala oferita profesorilor aveau rezultate la invatatura mai bune, lucru datorat faptului ca, pe baza ideii ca ar fi supradotati, acestia au fost stimultati de catre profesori intr-o masura mai mare.
Acesta este un exemplu de lucru pozitiv care se poate intampla, insa situatia este valabila si pentru cazurile mai putin fericite, in care gandul paranoic ca s-ar putea intampla ceva rau poate determina chiar implinirea lucrului de care ne este teama.
Drept urmare, poate ar fi mai bine sa gandim optimist tot ceea ce am putea trai, asta macar ca marja de siguranta ca, in cazul in care proverbul se adevereste, rezultatul sa fie unul pozitiv si nu unul nedorit.

I am what I think that u think that I am

M-am intalnit de curand cu aceasta sintagma intr-un curs despre interactionismul simbolic, iar de atunci a devenit pentru mine un fel de ”tema de gandire pentru acasa”. Da, din punct de vedere teoretic, aceasta pare sa fie chintesenta acestui curent. In practica, insa, dupa parerea mea, ar fi vorba de mai mult decat atat. Este adevarat? Este fals? Este drept sau este nedrept sa folosim o astfel de definitie a propriei persoane? Sa vedem, deci…
Adevarat: in viata de zi cu zi, suntem de cele mai multe ori influentati si dependenti de ceea ce persoanele din jur cred despre noi. Uneori, ajungem chiar a fi rezultatul acestor pareri (iar observatia asta se leaga de post-ul anterior cu etichetarea).
Fals: nu intotdeauna ne pasa de ceea ce se vorbeste sau se crede despre noi…deci propria persoana poate fi ceea ce ne inchipuim sau vrem sa fim, indiferent de parerea altora si netinand cont de ea.
Drept: este corect sa credem ca o persoana este definita si definibila astfel atata vreme cat ne raportam la faptul ca suntem fiinte sociale si sociabile si, deci, suntem obligati prin natura noastra sa ne raportam la parerea celorlalti din jur. Cu alte cuvinte, interactiunea si, implicit, influenta nu pot fi evitate.
Nedrept: un individ se dezvolta si pornind de la ceea ce el insusi crede despre sine, indiferent de perspectiva sau influenta celorlalti, iar cazurile care sa exemplifice acest lucru sunt numeroase. In sens contrar, e ca si cum noi personal nu am avea dreptul sa ne asumam niciun credit legat de ceea ce suntem…e ca si cum am fi doar meritul celorlalti.
Asadar, e adevarat sau fals, e drept sau nedrept sa ne raportam la propria persoana prin prisma a ”I Am what I Think that U Think that I Am”?

To be or not to be…evil

To be or not to be…evil? S-ar parea ca este o intrebare de o mie de raspunsuri. La prima vedere, mi-am zis ca raspunsul nu poate fi unul prea complicat, caci, logic vorbind, pare ca e doar o chestiune de optiune, de liber arbitru: orice alegere de a fi bun sau rau, in termeni cat se poate de generici, tine doar de propria vointa (exceptand situatiile patologice). Dar lucrurile nu stau chiar asa de simplu daca e sa ne gandim cine este in masura sa stabileasca cu exactitate reperele pentru bine sau rau? Sunt valorile morale, valorile spirituale religioase si legislatia, toate la un loc sau fiecare luate individual? Indiferent la care dintre ele ne raportam, important pare a fi efectul uneori intalnit al etichetarii: adica, supus fiind judecatii publice, ajungi sa fii definit ca individ intr-un anumit fel, iar comunitatea ajunge sa isi asume acest mod de percepere pe termen lung (dupa un model pe care l-am auzit, de curand, intamplator: ”vedeta porno si la batranete tot vedeta porno ramane”).
Dar, dupa parerea mea, lucrul cu adevarat ingrijorator in cazul etichetarii apare atunci cand tu insuti ajungi sa-ti insusesti eticheta primita (ca si infractorul catalogat astfel dupa o singura abatere, dar care se va considera intotdeauna infractor si va alege sa ramana toata viata infractor). E ca si cum te-ai conforma cu faptul ca ceilalti te califica drept rau si ai deveni ceea ce ei percep in mod eronat…Este o situatie care ne poate depasi uneori puterea personala de impotrivire, dar, in mod cert, ea nu ar putea fi suficienta pentru a ne defini ca persoana!
Ceea ce ar putea sa ne atraga atentia la fel de mult ar fi situatia in care ceilalti te considera o persoana rea, iar tu insuti dobandesti, mai mult sau mai putin surprins, constiinta propriei rautati. Putem dispune de optiuni intr-o atare situatie?… Care ar putea fi ele? Putem alege sa ne limitam cunoasterea la propria iluzie despre sine sau sa o manipulam pe a celor din jur, luptandu-ne sa impunem o masca fabricata, mai buna, pe care ne-am integrat-o propriei persoane? Sau ne putem largi orizontul cu privire la propria persoana, ascultandu-i si pe ceilalti (prin autocunoastere, dupa modelul Ferestrei lui Johari cu o zona oarba extinsa)? Am putea alege sa fim in continuare ceea ce doar pretindem ca suntem sau sa aducem schimbari care sa ne transforme in profunzime asa cum ne dorim. Asta in speranta ca, la un moment dat, comportamentul aratat la exterior va ajunge sa fie asumat si in interiorul nostru (dupa exemplul zambetului care poate aduce fericirea sufleteasca).
Indiferent pentru ce vrem sa optam, poate ca ar fi mai important sa nu ne pierdem constiinta reala asupra propriei persoane, cu trasaturile si faptele pe care le include. Si abia apoi a fi bun sau rau poate ramane, intr-adevar, doar o chestiune de liber arbitru.