Monthly Archives: November 2010

Noaptea Sfantului Andrei si superstitii legate de “maritis”

Da, vine noaptea Sfantului Andrei si, dupa cum se stie, aceasta sarbatoare a fost mereu un prilej bun ca multe superstitii sa ia nastere, „sa isi iasa din minti” si sa fie puse in aplicare. Unele dintre cele mai haioase: cele legate de aflarea ursitului. Iata cateva exemple:

  • Fata de maritat trebuie sa faca din faina o turta subtire foarte sarata, pe care sa o manance inainte de culcare, iar baiatul care ii va aduce in vis apa pentru a-si potoli setea, urmeaza sa o ceara de sotie in cursul anului urmator.
  • In timpul noptii, fata trebuie sa atinga un par din gard, de la care numara noua alti pari, dupa care leaga un fir de lana rosu la parul la care a ajuns cu numaratoarea. Daca parul este drept si neted, viitorul sot va fi frumos, tanar, dar sarac; daca va fi scurt si cu noduri, sotul va fi batran si sarac; daca are coaja groasa – va fi bogat; daca era multe crengi – ursitul va fi vaduv si cu copii.
  • Ghicitul in oglinda – fata de maritat sta pe scaun, avand oglinzi in fata si in spate, iar pe lateral patru lumanari aprinse – se spune ca isi va vedea ursitul in oglinzi. In seara Sfantului Andrei, fata trebuie sa puna noua cescute de apa intr-un vas pe care sa il acopere cu o icoana; daca a doua zi va scoate noua masuri de apa cu aceeasi cescuta si mai ramane apa in vas, e semn ca se va marita.
  • Fata de maritat trebuie sa isi puna sub perna 41 de boabe de grau, iar daca viseaza apoi ca ii sunt furate boabele, atunci e semn ca se va marita.
  • Fata pune la caldura un colac cu un catel de usturoi asezat in mijloc; daca usturoiul va incolti, atunci fata va avea noroc.
  • In timpul noptii, fata merge la fantana cu o lumanare de Paste pe care o scufunda cu galeata in apa, cerand sa i se arate chipul ursitului.

Acestea fiind zise, fetelor, nu mai stati pe ganduri si treceti la „experimentat”! Si cum noaptea Sfantului Andrei a devenit un fel de Halloween romanesc, have a nice party, u all!

Cine mai vrea „bicicleala” si iarna?

De curand mi-am descoperit o noua pasiune: mersul pe bicicleta. Dobandit tarziu (abia prin clasa a XI-a) si nu cu putine eforturi, abia anul acesta am ajuns la nivelul de a putea fi scoasa in traficul populat al parcurilor (nu de alta, dar in perioada asta nu am mers cu bicicleta decat de vreo 4 ori). Nu mai zic ca, dupa 2-3 plimbari, am si ajuns la performanta de a pedala la viteze mari, ca altfel bicicleta mea isi pierdea echilibrul si nimeni nu-si doreste asta, nu-i asa, atunci cand e vorba de bicicleta si cele doua roti in care iti pui toata increderea ca te vor purta, cat de cat intreg, prin lume. Bun! Bineinteles, ca orice student sarac si calic, nu am ales nici macar varianta low-cost (a inchirierii unei biciclete contra cost), ci pe cea gratis (dupa modelul „credit doar cu buletinul” – „bicicleta doar cu buletinul”). Si uite asa am devenit fidela programului.
Eu sunt din fire adepta a miscarii fizice pentru a te mentine in forma, insa, sincera sa fiu, clasicul jogging nu m-a incantat niciodata intr-atata masura incat sa il practic cu fidelitate. Bine ca am descoperit onorabila bicicleta!

Imagine din arhiva personala de la expozitia inventiilor lui Leonardo DaVinci de la Teatrul National de Opereta (octombrie 2008)

Mijlocelul mi se arcuia si aveam un tonus bun si energie cat incape, deci nu aveam chiar nimic de pierdut. Nu mai zic de relaxarea psihica: doar ganduri singuratice de tipul „oare pe ce alee sa ma mai plimb?” imi impovarau mintea si asa, in rest, suficient de „intunecata”.
Totul bine si frumos pana la tragicul moment in care programul de bike-sharing gratuit s-a incheiat si am auzit ca va fi reluat abia din martie anul viitor! Asta era definitia clara a unei situatii de criza la care nu am avut inspiratia de a ma fi gandit pana acum: mijlocelul mi se dezarcuia, dupa 5 etaje de scari de urcat aveam rasuflarea grea, iar mintea imi cerea doar „pe ce alei sa ma mai plimb?”. Motiv pentru care am pus „pitiorul in prag” (vorba lui Dandanache din „O scrisoare pierduta”) si mi-am cumparat bicicleta de fitness, nu una, doua si mi-am reluat activitatea motrica si psihica atat de mult ravnite. Desigur, nu e nici pe departe acelasi lucru, dar macar e o solutie de compromis pana la noi „dispozitii” de la „centru”.
Pana atunci, bicicleala indoor placuta, dragii mei, ca s-a anuntat o iarna lunga! (stiu ca mama e deja la post, ca, nu de alta, dar de asta au fost doua si nu una ;) ).

Time-Lapse Photography

Ascultam zilele trecute un post de radio si am prins din zbor, printre notele unei melodii si randurile unui proiect la care lucram, notiunea de “time-lapse” si interesul mi-a fost brusc trezit. Este vorba despre o tehnica cinematografica in cadrul careia fiecare cadru este filmat la o viteza redusa comparativ cu viteza la care cadrele vor fi redate ulterior. Cand cadrele sunt redate la viteza normala, timpul pare sa treaca mai repede, iar in acest fel, lucruri aparent neobservate cu ochiul liber (cum ar fi inflorirea unui trandafir) apar mult pronuntate si ies in evidenta. Iata cateva situatii in care a fost folosit time-lapse photography:

Agitatia Citadina

Campanie Anti-drog

Advertising

Radio Marketing

Great people grow great minds

Nu am mai scris demult pe blog…Poate din comoditate, din neglijenta, din lipsa de timp sau de inspiratie. Insa saptamana trecuta au avut loc cateva schimbari in viata mea care m-au determinat sa imi reconsider “atitudinea indisciplinata”. Nu ma simt nici mai inspirata si nici cu mai multe lucruri relevante de spus, insa, in mod cert, ma declar mai nerabdatoare in a impartasi lumii mici picanterii din existenta mea cotidiana.

 

Asa cum spuneam, saptamana trecuta mi s-au intamplat cateva lucruri neasteptate. Concluzia trasa dupa toate acestea a fost cat de important e sa ai in jur oamenii potriviti, la momentul potrivit, cu sugestiile, oportunitatile si cuvintele potrivite mereu la indemana… un fel de asi in maneca, as zice.

 

Contextele si situatiile au fost complet diferite.
O colega mi-a propus sa lucrez cu ea (lucru care a picat intr-un moment cat se poate de bun si de prielnic pentru mine).
Un prieten m-a sfatuit sa nu renunt la propriile idei si visuri.
Un profesor m-a incurajat ca in toate demersurile mele profesionale sa tin cont doar de propriile interese, fara sa ma las intimidata sau descurajata de piedicile care apar.

 

Cu alte cuvinte, a fost o saptamana super, care merita un post pe masura… asa ca, ca de inceput de sezon de blogging (pentru mine, of course), dedic un articol discutiilor legat de schimbarile pe care un profesor bun le poate aduce la nivel de gandire, etica, responsabilitate si maturizare profesionala. Deci, este un prilej bun sa vorbesc despre un profesor drag mie.

 

Este vorba despre d-nul prof. Mihai Dinu, profesor care mi-a indrumat pasii in facultate si la master. Tot ce urmeaza sa scriu nu este decat rezultatul profundei admiratii pe care o simt fata de el. De altfel, nu sunt deloc un caz exceptional.

 

Ca paranteza, la un curs de la master am fost intrebati ce persoana avem drept model / idol si, in unanimitate, a fost numit acest profesor (cu o mica exceptie, care l-a indicat pe Mircea Badea, pentru, nu radeti inca, “interesul pe care il arata fata de aspectul sau fizic” – now, you can laugh!). Raspunsul la intrebare nu a fost deloc unul surprinzator, asta pentru ca majoritatea studentilor de la CRP – Litere impartasim acelasi tip de sentimente fata de el. Este profesorul care te sustine, care te indruma si iti ofera cat poate de mult din ceea ce stie (nimic nou pana acum), un profesor care are capacitatea de a observa potentialul unei idei / om / obiect si, dincolo de asta, de a depasi limitele conventionalismului pe care il afiseaza. Nu este nici pe departe tipul profesorului din “Dead Poet Society” pe care multi il admiram pentru modelele lui pedagogice atipice, pentru stilul boem si pentru dispozitia de a incalca regulile pentru a aduce progresul in educatie), insa nu l-as asemana nici cu tipul profesorului din “The Emperor’s Club” (rigid, f. bine pregatit, dar care nedreptateste pe unii pentru a valorifica potentialul altora). Este pur si simplu tipul propriu de profesor… fara asemanare, fara precedent, fara pereche.

 

Orice as scrie aici este infim comparativ cu ceea ce este, iar orice omagiu adus lui este lipsit de valoare comparativ cu ceea ce merita.

 

Daca cumva am colegi care nu imi impartasesc sentimentele, nu pot decat sa spun ca fiecare are libertatea de a-si stabili propriile valori. Insa nu ma pot abtine sa nu ii invit sa rememoreze cateva dintre momentele de la cursul festiv al generatiei 2006-2009. Good night, you all!