Monthly Archives: September 2011

Pro sau contra implicarii iubitului in prevenirea cancerului de san?

Sunt femeie, asa ca mi se pare natural ca orice chestie legat de cancerul de san sa imi atraga atentia si sa imi starneasca vigilenta. Zilele trecute dadeam share pe Facebook la o reclama print dintr-o campanie de educare despre cancerul de san, publicata pe contul IQads si pe care am vazut-o absolut intamplator. Mi-a placut abordarea pe care o alesesera publicitarii si mi-am dat seama ca nu e deloc anormal sau gresit sa ne implicam si iubitii in chestiunea asta intima care ne poate semnala, din timp, problemele pe care le avem (70% din cazurile de cancer de san sunt descoperite prin autoexaminare).

Da, stiu! Nu e deloc nobil sa te folosesti de cineva pentru propriul interes; in mod normal, varianta aceasta ar fi exclusa cu totul mai ales daca acel cineva iti este iubit. Insa in situatia de fata, ideea nu mi se pare deloc nepotrivita. Ciudata – da, dar nepotrivita – e mult spus.

 

Consider ca este absolut normal sa ai grija de tine insati, asta incluzand si sanii. Si, ca sa fiu directa, de sani se bucura si jumatatile noastre (am putea spune ca, in anumite situatii, chiar mai mult decat noi insine :) ). Deci am putea spune ca beneficiul sanatatii lor este oarecum comun. De aceea nu mi se pare o asa de mare grozavenie ca ambele jumatati ale cuplului sa colaboreze si in treaba asta, dincolo de recomandarea absolut normala de a programa o vizita la medic. Nu zic acuma ca imediat dupa partida de amor de la prima / a doua / a treia / x intalnire sa il intrebam gratioase si cu multa multa ingenuitate si preocupare daca nu a dat cumva, asa intamplator, in timpul procesului nostru reciproc de „cunoastere”, peste vreo anormalitate la sani. Nu stiu cum ar reactiona exact barbatii la o astfel de faza, dar eu cred ca ar considera situatia cel putin ciudata si s-ar bloca. Cei mai simpatici probabil ca ar reusi cel mult sa iti raspunda ca ar putea incepe „verificarile” chiar atunci. Bineinteles, „intr-ajutorul” asta e o treaba ce implica un anumit grad de intimitate si de incredere intre parteneri.

 

Legat de print, nu stiu nici acum daca like-urile de pe Facebook le-a strans domnisorul bine lucrat din reclama, care se ofera sa te invete cum sa iti palpezi sanii, conceptul campaniei – transmis prin reclama – sau comentariul meu legat de faptul ca ne putem folosi „jumatatile sufletesti”, ca sa ne semnalam din timp, ca femei, eventuale probleme sau anormalitati care pot aparea cu sanii nostri. Personal cred ca inca ne luptam la momentul actual cu o reticenta fata de problemele de sanatate de felul acesta, de parca am avea o atitudine setata sa respinga acele lucruri pe care nu vrem sa le auzim / citim / vedea. La care as adauga si o foarte probabila supra-saturare de mesajele din campanii de acest gen (desi, intre noi fie vorba, cred ca in treaba asta niciodata nu e prea mult sau ca informarea e suficienta); poate ca problema sta in abordare.

 

Acum vreo doua saptamani Adi imi dadea pe mess sa vad reclama asta:
 

 

Nu am putut sa ne abtinem sa nu ne intrebam ce am fi facut fiecare dintre noi daca s-ar fi regasit in situatia redata. Eu inca nu mi-am gasit raspuns. Probabil pentru ca ceea ce privit din-afara pare clar si usor de decelat starneste cu totul alte reactii emotionale atunci cand incerci sa te transpui mental in mijlocul problemei. Nici nu imi pot imagina cum ar fi chiar sa te regasesti in situatia data.

 

Intrebarea care ramane totusi pentru mine este daca voua vi se pare ca iubitii pot fi implicati in chestia asta cu prevenirea si depistarea din timp a cancerului de san? Sau totul e de fapt un „one-man-show” cu femei, in care barbatii nu au cu ce contribui sau ce cauta? Ca poate am eu o perspectiva gresita, iar „normalitatea” este, de fapt, alta.

 

[Sursa: Foto]

Anul acesta am zis si eu Let’s Do It, Romania!

Sfarsitul saptamanii trecute a fost unul plin de exeperiente interesante pentru mine. A inceput cu evenimentul de lansare Blogoree (despre care v-am mai povestit cate una alta aici), a continuat cu Webstock (la care m-am hotarat in ultima clipa sa merg si bine am facut) si s-a incheiat cu Let’s Do It, Romania!, ziua curateniei in toata tara, pe care o asteptam de mai bine de un an.

 

Anul acesta am zis si eu Let’s Do It, Romania!

 

Anul acesta m-am alaturat pentru prima data echipei de voluntari Let’s Do It, Romania! care a facut sambata curatenie in zonele cu „probleme de igiena” ale tarisoarei noastre. Alaturi de Chinezu, Make, Claudiu, Toma, Claudia, Ruxa , Stefan si mezinul echipei, Filip (băiatul lui Ştefan), am facut curat pe malul unui lac din comuna Berceni. Mai cochetasem cu idea de “curatenie” si in trecut, dar nu la un nivel atat de mare. Precedentul meu cu o curatenie de toamna in Gradina Botanica din Bucuresti din primul an de facultate a fost unul extrem de placut, dar nici pe departe la fel de surprinzator ca acesta de sambata si aici ma refer in sens negativ.


Tara noastra poate fi si civilizata si curata

 

Ma bucur ca m-am inscris pentru curatenie la Let’s Do It, Romania!, chiar daca ceea ce am descoperit nu a fost deloc incantator pentru optimismul meu ca tara noastra poate fi si civilizata si curata. Recunosc ca a fost un soc pentru mine sa vad ca ceea ce la prima vedere mi-a parut doar o zona impanzita cu cateva peturi, ambalaje si pungi, si pe care o puteam cuprinde dintr-o privire, a putut umple aproape 100 de saci de deseuri (iar sacii nu erau mici). Probabil asta este o iluzie pe care o are si acela dintre noi care lasa in urma lui la iarba verde peturi si multe alte neghiobii pe care si le cara cu el la picnic si ii devin nefolositoare apoi, ca sa le mai care inapoi acasa. E impresia aia ca un pet in plus nu face diferenta la cat de multe vezi ca sunt deja in jur. Insa cator dintre noi nu ni s-a intamplat ca, tot adaugand haine in bagajele pentru o calatorie la munte, geamantanul sa nu ni se mai inchida, iar camasa aia misto sau rochita aia sexy (total nepotrivite si adaugate aiurea pe principiul „las’ sa n-au cum sa strice”) sa faca diferenta? Ca sa nu ma indepartez de la subiect folosind si mai multe metafore, acesta e felul meu de a spune ca personal consider ca ceea ce face fiecare dintre noi conteaza, mai ales cand vine vorba de curatenia orasului / parcului in care ne ducem traiul sau in care poate chiar adoram sa traim / plimbam.

 

Si cred ca nu este o dovada mai buna ca toate acestea sunt reale si posibile ca cei 250 000 de voluntari care au decis sambata ca pot face ceva pentru ca lucrurile sa se schimbe si in Romania.
Igiena, bate-o vina!

 

Un alt fapt care m-a suprins la aceasta experienta este ca mi-a fost dat sa vad oameni pescuind sau facand gratar in zona respectiva, fara sa para impresionati sau stingheriti de gramezile de deseuri care ii inconjurau. Poate dintr-o apropiere aproape familiara la care au ajuns dupa contactul pe care l-au dezvoltat zilnic cu deseurile din zona; sau poate pe baza unui sentiment de „responsabilitate parentala” fata de propria „creatie de resturi”; sau poate ca pur si simplu si-au dezvoltat o indiferenta nemaipomenita fata de „mizeriile” cei ii inconjoara. Cine stie?! Cert este ca (si aici a intervenit supriza mea) nu pareau sa isi faca griji de igiena locului unde isi gateau si serveau masa. Nu mai vorbesc de cei care pescuiau din lacul respectiv (poate nu la fel de murdar ca malurile lui, dar totusi murdar). Dar aici intrevine alta discutie despre cati dintre ei pescuiau pentru ca erau nevoiti sa puna ceva pe masa la cina sau cati o faceau doar din pasiune pentru pescuit.

 

Dupa experienta de sambata cu peturi, resturi de bautura si sex (da, am gasit si prezervative), hartie igienica si alte cele, eu zic ca ar trebui sa fim mai atenti atunci cand ne alegem locurile unde sa ne relaxam dupa saptamana aia cumplita de la job, pentru ca macar ceea ce se vede si e evident (cum ar fi gunoaiele din zona si mirosul de tomberon) sa nu ignoram, daca oricum nu ai cum sa eviti altele nevazute.
Let’s Do It, Romania! retroactiv

 

Nu pot sa spun ca nu a fost obositor sau ca mi-a facut placere sa strang mizeriile lasate in urma de altii. Plus ca nemultumirea ca unii sunt chiar nepasatori cu faptul ca impart si cu altii zonele verzi in care pescuiesc sau fac gratar, se relaxeaza sau chefuiesc a crescut nesimtit de mult, chiar si pentru mine. Si nici nu tin minte ca acolo, la fata locului, sa fie avut sentimente prea bune legat de ceea ce faceam (nu vorbesc de rusine, pentru ca nu e cazul; dar nu am putut sa imi infrang dezgustul fata de faptul ca scormoneam prin mizeriile altora, chiar si pentru o cauza nobila). Insa faptul ca imi vedeam colegii de echipa facand acelasi lucru, ghidati de aceeasi dorinta de a face o schimbare in bine, si faptul ca stiam ca peste tot in tara sunt mii de oameni care contribuie cum pot ei de mult la aceasta initiativa nu puteau sa imi aduca decat extrem de multa multumire si sa imi creasca sperantele. Si nu mai spun care mi-a fost sentimentul atunci cand m-am uitat in urma si am vazut un loc mai curat decat cum il gasisem si cand am facut totalul sacilor pe care ii stransesem la un loc.

 

Ma bucur ca am trecut printr-o astfel de experienta, pentru ca mi-a dat o alta perspectiva asupra nivelului la care lucrurile pot sa se intample, plus ca mi-a conferit ceva mai multa responsalibilitate fata de locurile in care eu insami merg la gratar sau in care ma relaxez, gandindu-ma ca e foarte probabil ca pe acolo sa fi facut facut curat altii ca mine, pentru ca eu sa ma bucur in tihna de natura si de aerul curat.

 

Si nu imi pot stavili sentimentul de mandrie ca am facut parte dintre aceia din Romania care cred ca fiecare poate face ceva pentru schimbare in chestiunea aceasta.

 

Care dintre voi ati mai participat in weekend la Let’s Do It, Romania?

Calatoria cu barca prin viata


Cand esti tanar simti ca lumea iti sta la picioare. Nici ca ar putea exista un moment mai potrivit pentru un astfel de sentiment de putinta. Insa, de cele mai multe ori (ca sa ma feresc de cuvinte mari, precum intotdeauna) o perspectiva unica asupra a ceva nu prea este posibila si deloc reala. Asadar, note to myself: drumul prin viata e ca o calatorie cu barca pe mare, in care:

  1. oricat de mult a-i incerca sa te pregatesti pentru ce ti se poate intampla, barca se va dovedi de cele mai multe ori prea mica pentru ce te asteapta.
  2. daca te ratacesti, regaseste-ti punctul de reper, nordul tau.
  3. daca te simti coplesit, indreapta-te catre tarm.
  4. daca e furtuna, lupta sa-i supravietuiesti ca un marinar temeinic.
  5. ofera incredere si fii prevazator, pentru ca marea ti-e aliat, dar si cel mai mare dusman.
  6. linistea de moment e plina de zgomot.
  7. ceea ce vezi tu de deasupra apei poate sa nu fie ceea ce pare.
  8. nu vor lipsi momente in care e mai bine ca pur si simplu sa renunti la carma si sa lasi barca libera, sa mearga in voia apei, fara sa i te impotrivesti.
  9. e bine sa asculti povetele marinarilor cu ceva mai multa experienta in ale plimbatului cu barca.
  10. si acum ridica ancora. Azi plecam din nou pe mare.

[Sursa: Foto]

Prima mea amintire

Mereu ma gandesc cu nostalgie la vremea cand eram copil. Cel mai probabil pentru ca am avut o copilarie fericita, fara griji si zburdalnica, cu jocurile de-a Captain Planet si spectacolele pentru familie (uneori si pentru vecini), cu scenete si melodii marca Scoala Vedetelor; cu Ratele si vanatorii, Hotii si vardistii si ata; cu jocurile de Whist pe cand nici nu stiam ca exista si numere cu minus, iar in mintea mea scaderea era posibila numai pana la un onorabil rezultat 0.

 

Bine, a fost o copilarie din care nu au lipsit nici corturile construite pe balcon, nici mancarea de noroi gatita pe un colt din plita bunicii. Nici jocurile sau cucuiele cu amintiri pe care mi le mai pot inca numara cu usurinta numai privindu-mi pielea de la genunchi spre glezna sau parcurgand cu degetul pe tibie urmele fiecarui copac escaladat, piatra iesita in cale sau gard sarit.

 

Dintre toate cele pe care le mai rascolesc din cand in cand curioasa, prima amintire este aceea cu mine impartind cu sora mea landoul portocaliu cu care parintii mei ne duceau la camin in fiecare dimineata, cum se crapa de ziua. Sa fi avut vreo 2 ani probabil. Parca il vad si acum: viu-colorat si vesel, cu gemuletul din fata prin care priveam curioase si cu husa de protectie pentru ploaie sub care stateam pitite atunci cand diminetile nu ne erau la fel de insorite ca si landoul nostru portocaliu.

 

Apoi, saltul amintirilor mele ajunge la 3 ani si prima iesire la mare, cu avioanele cu reclame care mi se pareau ca niste muste zgomotoase pe cerul de un albastru intens; cu cainele rau al gazdei; cu jocul in mare cu pungile taiate intr-un colt si pline cu apa; si cu cainele ce a gonit de sub mine imediat ce blitul aparatului foto si-a facut treaba (bine, ma tinea tata).

 

Sunt printre primele mele amintiri si orice copil ar trebui sa aiba sansa de a trai asemenea momente si de a se bucura de amintirea lor mai tarziu si nimic din toate astea nu ar fi posibil daca nu ar fi fost parintii care sa le incurajeze si sa le creeze.

 

Dar, pana una alta, care este prima ta amintire? Si fara sfiala, te rog :) .

 

Acest articol este o leapsa pe care am vazut-o la Andreea si care face parte din campania World Vision Romania – Mame sanatoase, copii sanatosi. Este o campanie care incearca sa opreasca problemele unei familii sa stea in calea amintirilor frumoase ale unui copil, asa ca merita sustinuta.

 

Dau leapsa Gabrielei si Adinei, daca vor dori sa dezvaluie cate ceva despre prima lor amintire.

 

[Sursa: Foto]