Necategorisite

Viata traita la modul negativ


Ma trezesc de multe ori ca ma prezint la modul negativ, spunand ceea ce sunt prin ceea ce nu sunt. Dintotdeauna mi-a fost mai usor sa exprim ceea ce imi place prin a enumera ceea ce de fapt imi displace; sa vorbesc despre ceea ce nu imi convine inainte de a spune lucrurile pe care le admir. Voua nu vi s-a intamplat asta?

 

Si atunci primim aproape in mod natural raspunsul la intrebarea “de unde vine toata atitudinea negativista generala care ne inconjoara?”. Gandind totul la modul negativ, vorbind la modul negativ, ajungem sa simtim si sa traim la modul negativ.

 

Cu fiecare gand negativ sau vorba exprimata sub forma lui “nu imi place…”, “nu vreau…”, “nu am chef…”, “nu am sa reusesc…”, ne incurcam singuri itele si ne aruncam facil in bratele atitudinii negativiste. Si uite asa intram in categoria prazilor care sunt prea obosite sau poate prea comode sa mai si alerge putin inainte de a se transforma in victime si de a se lasa devorate de asa-zisa ordine fireasca a lucrurilor. Sau poate e vorba doar despre un stil de viata si de un mod de abordare a lucrurilor din jur cu care ne-am obisnuit sau pe care il adoptam incostient.

 

Personal cred ca viata traita si gandita la modul negativ e ca o jungla in care noi suntem prada, si nu pradatorul, dupa cum ne-ar placea sa credem, daca e sa ne luam dupa pozitia noastra de varf din lantul trofic. Asadar, in ceea ce ma priveste, mi-am propus sa incerc sa abordez mai des gandirea si exprimarea pozitiva si:

  1. in loc de “urasc nesimtitii care arunca hartii in spatiile verzi din parc” sa ma gandesc la cat “iubesc oamenii care fac efortul sa-si duca hartiile la cosul de gunoi”;
  2. in loc de “nu vreau sa ma ia drept fraiera!” sa spun “vreau sa le arat ca sunt altfel decat cred ei”;
  3. in loc de “nu am chef de discutii serioase azi” sa aleg varianta “hai, povesteste-mi!”.

 

Pentru ca ma gandesc ca nu are ce sa imi strice sa imi traiesc viata la modul pozitiv si optimist si poate atitudinea asta o sa ma ajute mai mult in situatiile negative in viitor, decat varianta ei opusa.

 

Si, bineinteles, din asa:

 
 
 
 
 
 
sper sa ajung asa :D :
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
P.S. Am ales sa ilustrez articolul cu fotografii cu animale, intrucat acum 2 zile a fost Ziua Mondiala a Animalelor, sarbatoare initiata in 1931 la Florenta (Italia) printr-o conventie a ecologistilor. Asa a ajuns sa fie asociata ziua de 4 octombrie cu o modalitate de a face cunoscuta situatia speciilor aflate in pericol, iar in timp a ajuns sa fie celebrata peste tot in lume ca zi a tuturor animalelor.
 
[Sursa: Foto 1, Foto 2, Foto 3, Foto 4]

Pro sau contra implicarii iubitului in prevenirea cancerului de san?

Sunt femeie, asa ca mi se pare natural ca orice chestie legat de cancerul de san sa imi atraga atentia si sa imi starneasca vigilenta. Zilele trecute dadeam share pe Facebook la o reclama print dintr-o campanie de educare despre cancerul de san, publicata pe contul IQads si pe care am vazut-o absolut intamplator. Mi-a placut abordarea pe care o alesesera publicitarii si mi-am dat seama ca nu e deloc anormal sau gresit sa ne implicam si iubitii in chestiunea asta intima care ne poate semnala, din timp, problemele pe care le avem (70% din cazurile de cancer de san sunt descoperite prin autoexaminare).

Da, stiu! Nu e deloc nobil sa te folosesti de cineva pentru propriul interes; in mod normal, varianta aceasta ar fi exclusa cu totul mai ales daca acel cineva iti este iubit. Insa in situatia de fata, ideea nu mi se pare deloc nepotrivita. Ciudata – da, dar nepotrivita – e mult spus.

 

Consider ca este absolut normal sa ai grija de tine insati, asta incluzand si sanii. Si, ca sa fiu directa, de sani se bucura si jumatatile noastre (am putea spune ca, in anumite situatii, chiar mai mult decat noi insine :) ). Deci am putea spune ca beneficiul sanatatii lor este oarecum comun. De aceea nu mi se pare o asa de mare grozavenie ca ambele jumatati ale cuplului sa colaboreze si in treaba asta, dincolo de recomandarea absolut normala de a programa o vizita la medic. Nu zic acuma ca imediat dupa partida de amor de la prima / a doua / a treia / x intalnire sa il intrebam gratioase si cu multa multa ingenuitate si preocupare daca nu a dat cumva, asa intamplator, in timpul procesului nostru reciproc de „cunoastere”, peste vreo anormalitate la sani. Nu stiu cum ar reactiona exact barbatii la o astfel de faza, dar eu cred ca ar considera situatia cel putin ciudata si s-ar bloca. Cei mai simpatici probabil ca ar reusi cel mult sa iti raspunda ca ar putea incepe „verificarile” chiar atunci. Bineinteles, „intr-ajutorul” asta e o treaba ce implica un anumit grad de intimitate si de incredere intre parteneri.

 

Legat de print, nu stiu nici acum daca like-urile de pe Facebook le-a strans domnisorul bine lucrat din reclama, care se ofera sa te invete cum sa iti palpezi sanii, conceptul campaniei – transmis prin reclama – sau comentariul meu legat de faptul ca ne putem folosi „jumatatile sufletesti”, ca sa ne semnalam din timp, ca femei, eventuale probleme sau anormalitati care pot aparea cu sanii nostri. Personal cred ca inca ne luptam la momentul actual cu o reticenta fata de problemele de sanatate de felul acesta, de parca am avea o atitudine setata sa respinga acele lucruri pe care nu vrem sa le auzim / citim / vedea. La care as adauga si o foarte probabila supra-saturare de mesajele din campanii de acest gen (desi, intre noi fie vorba, cred ca in treaba asta niciodata nu e prea mult sau ca informarea e suficienta); poate ca problema sta in abordare.

 

Acum vreo doua saptamani Adi imi dadea pe mess sa vad reclama asta:
 

 

Nu am putut sa ne abtinem sa nu ne intrebam ce am fi facut fiecare dintre noi daca s-ar fi regasit in situatia redata. Eu inca nu mi-am gasit raspuns. Probabil pentru ca ceea ce privit din-afara pare clar si usor de decelat starneste cu totul alte reactii emotionale atunci cand incerci sa te transpui mental in mijlocul problemei. Nici nu imi pot imagina cum ar fi chiar sa te regasesti in situatia data.

 

Intrebarea care ramane totusi pentru mine este daca voua vi se pare ca iubitii pot fi implicati in chestia asta cu prevenirea si depistarea din timp a cancerului de san? Sau totul e de fapt un „one-man-show” cu femei, in care barbatii nu au cu ce contribui sau ce cauta? Ca poate am eu o perspectiva gresita, iar „normalitatea” este, de fapt, alta.

 

[Sursa: Foto]

Prima mea amintire

Mereu ma gandesc cu nostalgie la vremea cand eram copil. Cel mai probabil pentru ca am avut o copilarie fericita, fara griji si zburdalnica, cu jocurile de-a Captain Planet si spectacolele pentru familie (uneori si pentru vecini), cu scenete si melodii marca Scoala Vedetelor; cu Ratele si vanatorii, Hotii si vardistii si ata; cu jocurile de Whist pe cand nici nu stiam ca exista si numere cu minus, iar in mintea mea scaderea era posibila numai pana la un onorabil rezultat 0.

 

Bine, a fost o copilarie din care nu au lipsit nici corturile construite pe balcon, nici mancarea de noroi gatita pe un colt din plita bunicii. Nici jocurile sau cucuiele cu amintiri pe care mi le mai pot inca numara cu usurinta numai privindu-mi pielea de la genunchi spre glezna sau parcurgand cu degetul pe tibie urmele fiecarui copac escaladat, piatra iesita in cale sau gard sarit.

 

Dintre toate cele pe care le mai rascolesc din cand in cand curioasa, prima amintire este aceea cu mine impartind cu sora mea landoul portocaliu cu care parintii mei ne duceau la camin in fiecare dimineata, cum se crapa de ziua. Sa fi avut vreo 2 ani probabil. Parca il vad si acum: viu-colorat si vesel, cu gemuletul din fata prin care priveam curioase si cu husa de protectie pentru ploaie sub care stateam pitite atunci cand diminetile nu ne erau la fel de insorite ca si landoul nostru portocaliu.

 

Apoi, saltul amintirilor mele ajunge la 3 ani si prima iesire la mare, cu avioanele cu reclame care mi se pareau ca niste muste zgomotoase pe cerul de un albastru intens; cu cainele rau al gazdei; cu jocul in mare cu pungile taiate intr-un colt si pline cu apa; si cu cainele ce a gonit de sub mine imediat ce blitul aparatului foto si-a facut treaba (bine, ma tinea tata).

 

Sunt printre primele mele amintiri si orice copil ar trebui sa aiba sansa de a trai asemenea momente si de a se bucura de amintirea lor mai tarziu si nimic din toate astea nu ar fi posibil daca nu ar fi fost parintii care sa le incurajeze si sa le creeze.

 

Dar, pana una alta, care este prima ta amintire? Si fara sfiala, te rog :) .

 

Acest articol este o leapsa pe care am vazut-o la Andreea si care face parte din campania World Vision Romania – Mame sanatoase, copii sanatosi. Este o campanie care incearca sa opreasca problemele unei familii sa stea in calea amintirilor frumoase ale unui copil, asa ca merita sustinuta.

 

Dau leapsa Gabrielei si Adinei, daca vor dori sa dezvaluie cate ceva despre prima lor amintire.

 

[Sursa: Foto]

Despre lucrurile care conteaza


1. sa faci cel putin o persoana sa zambeasca in fiecare zi;
2. sa profiti de fiecare sansa de a avea alaturi persoane dragi;
3. sa nu spui “nu” amintirilor ce ar putea fi;
4. sa uiti de frica si de temeri atunci cand ai alaturi persoane care iti vor binele;
5. sa iti cumperi din impuls creioane si cartea de colorat pe care ai vazut-o in vitrina tonetei de ziare din statia de autobuz;
6. sa recunosti cand devii paranoic si sa faci ceva ca sa-ti treaca;
7. sa faci cadouri fara ocazii speciale;
8. sa faci doar ce iti place cu timpul tau liber;
9. sa ai curaj sa razi, sa plangi sau sa te-ngrozesti la un film bun;
10. sa pleci la mare daca ai ajuns sa o visezi si noaptea.

Pentru voi ce lucruri conteaza azi?

[Sursa: Foto]