Pasi mici

Doua despre munca

Sau despre respectul pe care ar trebui sa il purtam pentru fiecare dintre cei care lucreaza, indiferent daca spala toalete, ne alimenteaza masina la benzinarie sau merg zilnic doar la intaniri cu presedinti de multinationale. Pentru fiecare dintre ei, activitatea lor zilnica, mai interesanta sau nu, este munca. Si nu este nimic rusinos in a recunoaste ca muncesti ca sa castigi niste bani cinstit, pentru un trai decent.

 

Parca prea am devenit snobi si am ajuns sa desconsideram anumiti oameni pe criteriul meseriei lor. Parca prea am ajuns sa ne rusinam cand vine vorba sa recunoastem ce tip de munca facem noi zilnic la job, doar pentru ca task-urile noastre nu suna chiar asa de cool precum ne-am dori.

 

Hai sa ne schimbam putin perspectiva! Hai sa nu mai judecam dupa profesii! Hai sa nu ne mai lasam judecati dupa profesii! Hai sa nu ne mai rusinam cu faptul ca muncim! Hai!

 

[Sursa: Foto]

Cand esti mic…

Cand esti mic si nu stii prea multe  si esti in situatia de a vrea sa te impui, ca deciziile proprii sa ti se respecte, de cele mai multe ori strigi isteric, uneori si disperat. Ca sa te faci auzit, ca sa fii acceptat, ca sa arati ca stii ce vrei, ca stii ce faci.

 

Cativa ani mai tarziu iti dai seama ca  strigatul tau era nepoliticos si agresiv si nicicum convingator. Ca era nepotrivit si inutil, ca motivatiile nu stau in cat de tare stii sa ridici vocea. Nici cand tipi, si nici cand te zbati si te contrazici vehement nu arati cat de matura si inteleapta e decizia sau parerea ta. Nu arati decat ca ai ramas inca un copil, care mai are inca mult de crescut ca sa poata pretinde ca stie ce face.

 

Cand esti mic, multe din decizii le iei din inconstienta, nu din maturitate. Nu pentru ca stii ce faci, ci pentru ca tu crezi ca stii ce vrei. Voua nu vi s-a intamplat?

 

Cand esti mic…

 

[Sursa: Foto]

 

Despre rabdare

Constat ca nu mai stim sa avem rabdare. Nu mai avem rabdare. De parca ni s-a inchis robinetul de alimentare si am ramas, pe nepregatite, secatuiti de singurul lucru care ne facea sa ne bucuram de fiecare clipa din viata noastra.

 

Suntem intr-o continua graba. Gonim zilnic dintr-un loc in altul; gonim la munca prin task-urile ce la avem de finalizat, ca deadline-ul e strans; gonim prin sentimente si trairi si ni le insusim in mod superficial; gonim prin viata.

 

 

Suntem nelinistiti. Suntem nemultumiti. Suntem intoleranti. Suntem nerabdatori.

 

In autobuz cand e trafic. La coada de la supermarket.

Cu vremea de afara. Cu cei dragi. Cu noi. Cu proiecte. Cu schimbari. Cu obisnuinte vechi. Cu planurile de viitor.

 

Cand esti la scoala, abia astepti sa ajungi la liceu. Cand ajungi la liceu, abia astepti sa mergi la facultate. Cand mergi la facultate, abia astepti sa scapi de ea. Cand scapi de ea, abia astepti sa ai un job serios. Cand ai un job serios, abia astepti sa ai o functie importanta si prestigiu. Cand ai o functie importanta si prestigiu, abia astepti sa ai o familie. Cand ai o familie, abia astepti fiecare zi ca sa te bucuri de ea. Cu fiecare zi constati ca esti prea nerabdator si nu te bucuri cu adevarat de fiecare moment ce ti-l ofera. Cand ajungi sa te bucuri cu adevarat de fiecare moment, poate fi prea tarziu.

 

In fiecare moment al vietii, pe toate le vrem imediat. In timp scurt si imediat ce vechea dorinta ni s-a indelinit; sau, pur-si-simplu, pentru ca ne-am plictisit intre timp de ceea ce ne doream pana atunci.

 

Ne traim viata cu o viteza ametitoare. Nu mai lasa loc de rabdare. Nu mai e loc de rabdare. Nu mai avem si nu ne mai oferim ragaz pentru rabdare.

Poate asta e costul pe care trebuia sa il platim pentru ca omenirea a avansat atat de mult:

 

Sa nu mai stim ce e rabdarea. Sa uitam ce inseamna rabdarea si cum sa o folosim.

 

Ce multe am avea de invatat despre rabdare de la bunicii si parintii nostri! Ei trimiteau cate o scrisoare importanta la parinti si primeau raspuns dupa multe zile. Uneori, ajungeau ei insisi acasa inaintea scrisorii.

Acum, dam un mesaj, iar daca nu ni se raspunde in 5 minute, ne simtim nemultumiti, nerespectati, neglijati.

 

Sa fie tehnologia cea care ne-a dezvatat de la a fi rabdatori? Poate! Sau poate ne-am lasat noi singuri dezvatati. Poate pentru ca am uitat sa ne canalizam energia pe ceea ce vrem cu adevarat: sa traim si sa simtim pozitiv fiecare clipa si lucru care ni se intampla!

 

Tu cum stai cu rabdarea? Care e cel mai bun exemplu de rabdare din viata ta de pana acum? Pentru ca eu, marturisesc, nu am rabdare si nu am niciun exemplu de dat! Dar indrept, promit.

 

Textul acestui articol a fost inspirat de un episod din seria de documentare Breakout, produsa de National Geographic: episodul despre evadarea lui Quawntay Adams dintr-o inchisoare de maxima securitate din SUA. Timp de 3 saptamani a taiat cu o lama in tavanul celulei sale – acela a fost primul pas concret spre evadare. E o forma de rabdare asta? Eu zic ca da! Nu e un exemplu pozitiv, dar e un exemplu care m-a pus pe ganduri. Sa avem oare mai degraba rabdare cu lucrurile negative (pentru noi, pentru altii) decat cu cele pozitive? Ramane de vazut.

 

[Sursa: Foto]

“Sa va traiasca!”

 

Abia cand citesti cifre care spun ca in Romania mor anual, in medie, 1900 de copii cu varsta mai mica de 1 an intelegi cu adevarat urarea pe care o facem celor care isi maresc familia cu un nou membru:

 

“Sa va traiasca!”

Le spunem aproape invariabil. Ca si cum am sti ca probabilitatea nesupravieturii ar fi mai mare decat varianta fericita a situatiei. E trist ca si in secolul al XXI-lea, rata de mortalitate infantila este inca atat de mare incat urarea ramane valabila.

 

Ce putem face ca sa schimbam situatia?

Putem alege sa ne implicam in initiativa organizatiei Salvati Copii si sa redirectionam 2% pentru a sustine actiunile de reducere a mortalitatii infantile. Sau putem cauta orice alt tip de ajutor pe care il putem da acestor fiinte la inceput de drum.

 

Hai sa facem din “Sa va traiasca!” o urare cu termen de valabilitate expirat! E cu putinta oare?

 

[Sursa: Foto]

 

 

Cum suna orasul tau?

Pana acum am locuit in trei orase.

 

Acasa, suna a liniste monotona.

 

Bucurestiul mormaia, de multe ori, tafnos si indispus in agitatie; dar era agitat ca un pusti care are prea multa energie ca sa aiba si rabdare.

 

Clujul suna calm, cliseic de calm; are ceva din linistea de acasa si ritmul activ de Bucuresti, dar e de un zumzet mut neobisnuit, cu care nu ma simt inca familiarizata sa-l am permanent.

 

Orasul tau cum suna?