Pasiuni

Timp pentru pasiuni

Pasiunile sunt ca oamenii:

  • unele iti devin apropiate si ajungi sa le stii bine. Pe ele le intampini cu placere de fieccare data cand iti apar in cale si pentru ele cauti sa iti faci intotdeauna timp, sa te intalnesti cu ele. Ca-ti sunt prietene.
  • pe altele abia le cunosti si ti plac. Iti sunt prezentate de altii, le afli de la altii sau doar le intalnesti dintr-o pura intamplare. Pe ele le descoperi, ajungi sa le placi si cauti sa li te apropii, ca sa ti le faci prietene. Pe cele din categoria lor le cauti si le afli mereu, de fiecare data cand si daca le cauti.
  • pe unele le vezi la altii si te lasa indiferent, ca par mai mult ale lor decat si ale tale. Pentru ca le vin bine doar lor si nu si tie, pentru ca sunteti firi diferite. Pe ele le admiri de la distanta si in tacere si cauti mai departe, pentru tine.
  • de altele nu ajungi sa stii, nu iei contact cu ele si nu afli niciodata daca ti-ar fi fost sau nu prietene. Cu teama de a nu le intalni traim toti, ca nimanui nu ii place sa fie fara pasiuni, asa cum nu-i place nici sa fie fara prieteni.

 

Pentru mine, pictatul e pasiunea mea prietena. Treaba aia murdara si migaloasa, cu borcane de apa peste care ti-e mereu frica sa nu dai si sa le versi, din greseala, peste desenul tau, cu pensule multe si de varii dimensiuni, cu zeci de nuante si culori.

 

Iar sunetul scos de un penson miscat pe foaia plina de culoare mi se pare cel mai calm si linistitor lucru pe care l-am auzit vreodata.

 

Pictez cand simt nevoia, pictez cand am timp, pictez cu placere. Pictez fara talent, mazgalit si non-artistic. Si nu conteaza, ca prietenii te stiu si cu bune si rele, si sifonat si nepieptanat, si in momentele de nepricere sau nestiinta. Mai ales atunci.

 

Ieri, am avut ocazia sa pictez din nou. Nu pe hartie, cum eram obisnuita, ci pe ceara. Nu forme din creion, ci figurine. La invitatia Lumanareselor, aseara am patruns in Lumea Lumanarilor din Cluj-Napoca, alaturi de inca alti bloggeri din Cluj.

 

 

Printre rafturi pline de lumanari, miros de cirese amare, butoaie cu parafina si ceara colorata, am simtit si regasit in Ruxandra (lumanareasa-sefa, cum mi-a fost prezentata) pasiunea de a face lucrurile cu placere (de care vorbeam si aici). In cazul ei, lumanaritul pare sa fie pasiunea careia ii acorda tot timpul, pe care o descopera in fiecare zi si cu care se intalneste mai mult decat regulat. E lucrul in care alege sa se implice atat de mult, pentru ca il face cu placere. Lumanaritul e pasiunea ei prietena.

 

Dupa detalii despre lumanarit, fitiluri, parafina si despre cate etape de pictura sunt intre stadiul acesta:

 

 

si produsul final:

 

 

mi-am exersat propria-mi pasiune: am trecut la pictat lumanari, dupa bunul plac si dupa propria imaginatie. Asta am pictat eu:

 

Asadar, ca sa inchei, cu pasiunile trebuie sa te comporti ca si cu oamenii: pentru cele care conteaza pentru tine, sa iti faci timp! Ca sa nu se piarda, ca e pacat sa duci o viata in singuratatea lipsei de pasiuni!

 

Asa ca eu cred ca cel mai frumos cadou pe care ni-l putem face noua azi, in ajun de Mos Nicolae, este sa ne facem timp pentru pasiunile noastre. Ca printre altele, si ele ne fac sa fim mai fericiti in fiecare zi, cu fiecare zi!

 

 

Lumanarile ce ies din mainile celor de la Lumea Lumanarilor arata de zici ca nici nu sunt din ceara, iar partea frumoasa este ca pot fi comandate online, fie de pe site, fie de pe pagina lor de Facebook. Iar daca sunteti din / prin Cluj, le gasiti cu stand in perioada aceasta si la Iulius Mall sau la Targul de Craciun de la Hotel Continental.

 

O seara “pe clape albe… si negre”

 

  • Muzica poate fi ascultata, savurata, simtita si apreciata si in alt fel decat prin dans.
  • Muzica pe care nu poti dansa nu e plictisitoare – este profunda, are un farmec aparte si te provoaca la autoanaliza.
  • Muzica facuta de un om si un singur instrument muzical poate transmite la fel de multe lucruri cat o orchestra in care canta zeci de oameni si poate fi la fel de impresionanta.

 

Acestea sunt lucrurile principale care mi-au fost reamintite duminica seara, la recitalul de pian “Pe clape albe… si negre” sustinut de Teo Milea, pianist si compozitor stabilit in Timisoara, venit (sunt sigura) in Bucuresti ca sa ne rupa din vacarmul si morocaneala in care traim si ca sa ne molipseasca cu ecoul clapelor sale.

 

A fost primul concert integral de pian la care am fost si am fost surprinsa de felul cum intreg recitalul a fost construit gradat, ca o intalnire intima la care Teo si-a invitat prietenii, iar, in momentul oportun, si-a facut si el propriile marturisiri. Dar nu verbal, nu ostentativ si nici cu aroganta. Ci in cel mai simplu mod pe care il putea alege – prin clapele albe si negre ale pianului asezat cuminte in colt.

 

A fost un recital pe care l-am resimtit ca fiind cu povesti despre sufletele fiecaruia dintre noi, despre zbuciumuri si agonii, despre lucrurile frumoase si vesele care ni se intampla zilnic, despre iubiri si dezamagiri. Nu ma asteptam ca muzica lui sa aiba acest efect asupra mea si nici ca interpretarea sa fie atat de sincera si captivanta. Cum bine spunea singura moldoveanca gangsta #dinRomania cu doua seri in urma pe Twitter, muzica lui Teo Milea e coloana sonora a vietii fiecaruia dintre noi. Asa ca ajungi sa te recunosti, uimit si dezgolit de secrete, in fiecare clapa pe care o atinge.

Toate piesele din recital au fost scrise chiar de el, pianistul Teo Milea, care a inceput sa studieze pianul  de la 6 ani si care acum, 24 de ani mai tarziu, pregateste primul material discografic strict pianistic din Romania. Aceasta este o realizare de felicitat si apreciat, care se va finaliza in prima parte a anului viitor, cand discul va fi lansat oficial. Desi nu compune decat de aproape un an, ii iese atat de bine, incat sper sa nu se lase de asta si sa isi gaseasca de fiecare data inspiratia de care e nevoie.

 

Aceasta este una dintre piesele mele favorite, dintre cele interpretate duminica:

 

Daca vreti sa il ascultati si voi live, urmariti-i programul de recitaluri pe pagina de Facebook. Eu stiu ca asa o sa fac, iar daca o sa aud de un loc unde urmeaza sa cante Teo Milea, voi fi acolo.

 

[Sursa: Foto]

 

Imaginatie si creatie

“Fii creativa in orice faci! Iesi din banalitatea gandurilor de zi cu zi, dezvolta-ti imaginatia, provoaca-ti simturile si nu-ti limita capacitatea de creatie!”

 

Acesta este unul dintre moto-urile dupa care ma ghidez in ultimul timp, cand scriu, cand pictez, cand citesc. Cred ca nu e rau deloc ca din cand in cand sa ne lansam cate o provocare, cat sa ne mentinem mintile flexibile, sufletele jucause si cat sa facem creativitatii mai mult loc in vietile noastre.

 

Azi, de exemplu, mi-am alertat simturile si mi-am lasat imaginatia sa zburde: m-am jucat printre culori, cu materiale si stari, cu situatii si asortari.

Obiectul central de inspiratie: noua mea achizitie in materie de sandalute, procurate de aici.

Rezultatul este mai jos!

 

Tinuta 1: Summer

 

Tinuta 2: Office

 

Tinuta 3: Casual

 

Ei, cum vi se par?

Plimbare in culoare

Iubesc culoarea! Cea calda, optimista si tare; cea rece, dura si intensa.

 

O iubesc pur si simplu! O admir, o umplu de nuante din piviri cu fiecare lumina, mi-o scot singura in cale si imi fac sange rau cand, cu multa neobrazare, ma provoaca din priviri, ma imbie sa o simt, sa o ating, iar apoi se face nevazuta dupa vrafuri de negru, acelasi comod si familiar negru!

 

Sufar, tanjesc si imi ramane in gand cu o insistenta atat de mare, pana ajunge sa ma bantuie din fiecare vitrina, din fiecare raft. Si eu tot o iubesc!

 

Iubesc culoarea, dar n-am avut niciodata curajul sa o intreb franc daca vrea sa ne imprietenim: daca vrea sa imi fie companie in zilele bune si rele; daca vrea sa imi afle povestea si sa caute sa se asorteze la nuantele mele. Pana de curand…

 

Cand mi-am adunat curajul, inima si toata iubirea de culoare si am invitat-o la o plimbare… la propriu, asa:

 

Si a fost grozav. Ne completam perfect, imi intelege capriciile, comoditatea si dorinta de a nu fi batuta… la cap.

 

Ne-am plimbat relaxate: eu – bucuroasa, ea – la inaltime; eu – cu grija sa nu o duc prin locuri cu balti, ea – sa nu ma raneasca.

 

Surprinzator pentru mine, am descoperit ca ne e bine impreuna. Ca nu e chiar atat de inabordabila pe cat parea, ca putem sa ne asortam perfect la o zi de vara calduroasa si ca imi da din curajul ei temeinic de culoare. Stiu deja ca i-am cazut prada si ca o sa ii caut compania tot mai des. La fel cum stiu ca o sa ma preocup sa ii aduc partenere noi de aici, sa nu se simta ea singura, atat de colorata, in vraful de negru.

 

E clar, am prins drag de plimbarea in culoare :) .

 

La voi care este culoarea cu care va plimbati cel mai des?

 

P.S. Culoare printre culori, cu Superpantofi.

 

Parfum de primavara

Ma gasesc surprinsa cu fiecare primavara. Multi imortalizam imagini, ii inregistram sunetele proprii, o pastram in transformarea ei naturala.

 

Stiu, pentru ca vrem si putem, ca urmare a devoltarii tehnologice de zeci de ani.

 

Nu la fel e cu parfumul. Il simt si il recunosc in fiecare primavara; il intampin cu entuziasm si il inspir adanc, cat sa cred ca nu o sa mi se faca dor de el prea curand. Si, totusi, de fiecare data, pana la primavara urmatoare deja i-am cunoscut dorul. Asa ca mi-as dori, ca dincolo de tinerea de minte de care dispunem (limitata in timp), sa pot pastra parfumul de primavara, la fel cum pastrez fotografiile din vacanta intr-un folder in calculator – doar ca sa-l deschid mai apoi si sa ma intorc in timp. Iar cand mi se face dor, sa mai inspir cate o doza, care sa ma asigure, in arome timide de proaspat si cald, ca nu l-am uitat.

 

Nu sunt in cautarea parfumului, dar vreau sa-l am la indemana mereu; sa-l pot savura si mai tarziu, cand primavara si florile copacilor vor fi trecute. Stiu, e o absurditate, dar asta nu ma face sa mi-l doresc mai putin: o combinatie de miros de verde, crud, picaturi de ploaie, racoare si copaci infloriti, multi copaci infloriti si cu multe flori.

 

La voi ce parfum are primavara?

 

[Sursa: Foto]