Ancuta Lebada

Se dau urmatoarele situatii:

1. Te hotarasti ca intr-o dupa-amiaza racoroasa de joi sa iesi putin din rutina drumului acasa-job-acasa si sa mergi la un film. Intinzi antenutele, lansezi invitatiile si alaturi de un grup de prieteni si cunoscuti, destul de galagiosi si distractivi fiecare in parte, intri intr-un cinematograf. Nu din mall, nu din cele scumpe si nu din cele dotate cu tehnologie 3D. Intri in Corso, un cinematograf putin cam obosit, prafuit si cu parfum invechit. Dar esti cu persoane dragi si nu bagi de seama alte / celelalte neajunsuri ale locului si iti vezi de ale tale: te relaxezi, te distrezi si razi cu tot sufletul.

2. Locuiesti intr-un Bucuresti obosit, plin de rumoare si de trupuri ambulante straine; cele mai multe triste, unele preocupate, altele necioplite. Clar, ti s-a intamplat sa dai si peste situatii fericite, dar poate ca au fost de prea putine ori in cazul tau, incat ti-ai cam pierdut speranta, printre alte ganduri. Si atunci te trezesti ca ii lasi deoparte pe toti oamenii ce te inconjoara si te arunci intr-o plimbare pe Calea Victoriei, doar ca sa ii simti parfumul din asfalt si povestea din cladiri; dupa care iti alegi o banca de langa lac in Parcul Tineretului si te bucuri de privelistea locului.

Pana acum, locul a fost pentru mine doar un context, o entitate goala si lipsita de suflet care aduna oameni; a fost doar un spatiu pe care, dupa principiul “omul sfinteste locul”, il construiam fiecare din noi si il ajutam “sa fie”, “sa existe”.

Dar va intreb pe voi: cand omul nu mai este de ajuns? Sau cand el devine prea mult, prea sufocant, incat ajungi sa te refugiezi in locurile din jur? Oare la cat de multe “de-ale locului” poate omul sa tina piept sau cat de multe “de-ale locului” strica prin prezenta-i?

*Articol inspirat de aceasta fotografie, care are la comentariu urmatoarele cuvinte: “When everyone left after the long spring holiday, it seems romantic place, but without people … Horrifying! !”

Sursa: Foto