Ancuta Lebada

Sunt cateva lucruri la tine care chiar te fac sa te simti exuberanta si zambitoare. In fine, la tine, in ceea ce faci, in ambele… Am putea sa spunem ca-s insotite de pasiune - ea trage sforile periodic la marioneta si ridica, ritmic, colturi ascutite de buze.

La tine, periodic inseamna sa dansezi. Nu conteaza ca stii care sunt pasii corecti si nu-i faci, pentru ca nu-ti ies corect, mereu incalciti si cocosati, ca literele din caietul de caligrafie al elevului din ultima banca. Si te alini compensand asta cu ceea ce sustii ca simti dansand. Iar de dupa pasi, zambete, ritmuri si chinuri interioare mute, te lasi sa apari TU, cu nonsalanta unei lebede care scoate capul din stufaris, ca in poezia lui Eminescu – doar ca nu merge sa se culce, ci sa danseze.

Si atunci, muzica nu mai e zgomot de fond si se agata, cu indeletnicire de scaiete, de bratele ondulate energic; ritmul se invarte agitat in piruete de calm si acalmie si fuge de sub picioare cand “te faci” ca-l scapi. Pentru tine muzica exista pentru dans; e rotunda ca un polonic de cantina, ruleaza fin, in piruete, si se asculta doar in tropaituri de dans.

Cand dansezi, pare ca un nor de fum coboara peste tot ce e in jur (cam ca atunci cand uiti mancarea la facut in cuptor). Iar in sinea ta, in sinea ta pare ca explodeaza liniste ca dintr-o oala sub presiune.

Ti-e bine cu tine cand dansezi (ca doar te invarti cu iutimea unui peste intr-un lac doar pentru el) si iti place cand dansezi. De asta, 4 zile din 7, te duci sa netezesti podeaua din sala de dans. De multe ori obosita de peste zi, aproape de fiecare data cu un entuziasm cam cat ai avea nevoie doar ca sa te arunci intr-un pat si sa dormi. Dar ajungi acolo si iti scoti haina si parca odata cu ea arunci pe canapea si oboseala pe care ai carat-o cu tine, sarguincioasa, jumatate de Bucuresti. Iti schimbi incaltarile si gandurile iti sunt distrase cu nerusinare de muzica care sare cu tupeu din boxe. Vezi cum varfurile pantofilor incep sa bata sacadat in podea, cu nerabdarea proprie vecinilor care lovesc repetat in teava de calorifer, ca sa dai televizorul mai incet, fix cand tu esti cu prietenii si ascultati la maxim muzica pe VH1.

Cand ajungi pe ring, esti deja pe jumatate alt om: mai putin obosita, cu mai mult entuziasm, cu cearcane mai mici (e lumina slaba ). Restul din tine se face intreg atunci cand pasii incep sa curga vehement si inunda si lovesc involburati ganduri negative, stres – sau ce tot pretinzi tu ca ar fi probleme. Atunci incepi sa te simti ca pietrele alea nevinovate de pe albia unui rau de munte, peste care se decide dintr-odata sa se reverse apa topita din zapezi – o simti cum te acopera si cum te lasa, cu egoism, sa respiri doar cand si cum vrea ea, in ritmul dat de ea.

Zici tu ca e mai mult decat multumirea de a te simti golita si pustiita de lumea dimprejur, de ganduri si reziduuri (pentru asta exista la tine dusurile lungi ). E linistea adancurilor (pe care ai mai simtit-o cu naivitate si in trecut, cu nasul scufundat la “20 000 e leghe sub mari”), e descoperirea acelui sine care te face sa te simti mandra. Bine, asta doar in cazul in care iti ies pasii si nu pleci acasa dezumflata, ca un balon tinut la caldura.

Pentru tine dansul e despre implinire si multumire, despre zambete si exaltare; e despre a te simti cu toate “componentele” acasa. Iar sentimentul e placut.

Tie cat de mult iti place sa dansezi?

[Sursa: Foto]