Timp pentru pasiuni
Pasiunile sunt ca oamenii:
- unele iti devin apropiate si ajungi sa le stii bine. Pe ele le intampini cu placere de fieccare data cand iti apar in cale si pentru ele cauti sa iti faci intotdeauna timp, sa te intalnesti cu ele. Ca-ti sunt prietene.
- pe altele abia le cunosti si ti plac. Iti sunt prezentate de altii, le afli de la altii sau doar le intalnesti dintr-o pura intamplare. Pe ele le descoperi, ajungi sa le placi si cauti sa li te apropii, ca sa ti le faci prietene. Pe cele din categoria lor le cauti si le afli mereu, de fiecare data cand si daca le cauti.
- pe unele le vezi la altii si te lasa indiferent, ca par mai mult ale lor decat si ale tale. Pentru ca le vin bine doar lor si nu si tie, pentru ca sunteti firi diferite. Pe ele le admiri de la distanta si in tacere si cauti mai departe, pentru tine.
- de altele nu ajungi sa stii, nu iei contact cu ele si nu afli niciodata daca ti-ar fi fost sau nu prietene. Cu teama de a nu le intalni traim toti, ca nimanui nu ii place sa fie fara pasiuni, asa cum nu-i place nici sa fie fara prieteni.
Pentru mine, pictatul e pasiunea mea prietena. Treaba aia murdara si migaloasa, cu borcane de apa peste care ti-e mereu frica sa nu dai si sa le versi, din greseala, peste desenul tau, cu pensule multe si de varii dimensiuni, cu zeci de nuante si culori.
Iar sunetul scos de un penson miscat pe foaia plina de culoare mi se pare cel mai calm si linistitor lucru pe care l-am auzit vreodata.
Pictez cand simt nevoia, pictez cand am timp, pictez cu placere. Pictez fara talent, mazgalit si non-artistic. Si nu conteaza, ca prietenii te stiu si cu bune si rele, si sifonat si nepieptanat, si in momentele de nepricere sau nestiinta. Mai ales atunci.
Ieri, am avut ocazia sa pictez din nou. Nu pe hartie, cum eram obisnuita, ci pe ceara. Nu forme din creion, ci figurine. La invitatia Lumanareselor, aseara am patruns in Lumea Lumanarilor din Cluj-Napoca, alaturi de inca alti bloggeri din Cluj.
Printre rafturi pline de lumanari, miros de cirese amare, butoaie cu parafina si ceara colorata, am simtit si regasit in Ruxandra (lumanareasa-sefa, cum mi-a fost prezentata) pasiunea de a face lucrurile cu placere (de care vorbeam si aici). In cazul ei, lumanaritul pare sa fie pasiunea careia ii acorda tot timpul, pe care o descopera in fiecare zi si cu care se intalneste mai mult decat regulat. E lucrul in care alege sa se implice atat de mult, pentru ca il face cu placere. Lumanaritul e pasiunea ei prietena.
Dupa detalii despre lumanarit, fitiluri, parafina si despre cate etape de pictura sunt intre stadiul acesta:
si produsul final:
mi-am exersat propria-mi pasiune: am trecut la pictat lumanari, dupa bunul plac si dupa propria imaginatie. Asta am pictat eu:
Asadar, ca sa inchei, cu pasiunile trebuie sa te comporti ca si cu oamenii: pentru cele care conteaza pentru tine, sa iti faci timp! Ca sa nu se piarda, ca e pacat sa duci o viata in singuratatea lipsei de pasiuni!
Asa ca eu cred ca cel mai frumos cadou pe care ni-l putem face noua azi, in ajun de Mos Nicolae, este sa ne facem timp pentru pasiunile noastre. Ca printre altele, si ele ne fac sa fim mai fericiti in fiecare zi, cu fiecare zi!
Lumanarile ce ies din mainile celor de la Lumea Lumanarilor arata de zici ca nici nu sunt din ceara, iar partea frumoasa este ca pot fi comandate online, fie de pe site, fie de pe pagina lor de Facebook. Iar daca sunteti din / prin Cluj, le gasiti cu stand in perioada aceasta si la Iulius Mall sau la Targul de Craciun de la Hotel Continental.
Ancuta n-am stiut ca ai o pasiune asa de frumoasa. Felicitari si mult spor in continuare!
Multumesc, Cristina! Dansul si pictura sunt pasiunile mele de baza. La niciuna nu sunt buna, dar le practic cu insistenta
).
Unii cauta o pasiune o viata intreaga, acel lucru pe care sa-l faca din pura placere, din suflet, altii sunt destul de norocosi sa o identifice si sa o primeasca in viata lor la timpul potrivit. Eu cred ca sunt printre cei norocosi care au mai multe pasiuni, carora le place sa experimenteze si sa-si testeze creativitatea la maxim. Cred ca de la gradinita am inceput sa am o afinitate pentru desen. Imi amintesc de primele desene pe care le-am facut parintilor mei. In viziunea mea ei aratau foarte grasuni ( desi nu erau nici pe departe) si astfel le-am surprins zambetele si trasaturile in doua portrete pastrate bine si astazi ca amintiri. In clasa a patra desenam tot ce vedeam in casa si imprejurimi. Imi placea sa surprind formele, culorile, umbrele mobilei, copacii si natura din curtea blocului ( stateam langa Academie, avem un spatiu verde care atunci imi parea imens). Pe la 12 ani am ajuns la Cercul National de Pictura unde am invatat sa fac icoane, insa am renuntat simtind ca nu ma invata destule tehnici si ca nu pictez ce-mi place. Nu am excelat in aceasta pasiune, nu am facut alte cursuri, nici macar nu m-am dus la un liceu pentru desen desi cred ca as fi avut ce sa scot din dramul de talent cu care am fost inzestrata. Cu toate acestea nu am renuntat la aceasta pasiune. Desi o pastrez mai mult pentru mine, desenatul imi aduce mereu liniste, ma ajuta sa ascult in timpul orelor de curs la facultate ( am multe caiete, foi mazgalite inca din liceu), sa-mi pun gandurile in ordine, sa transmit diverse mesaje si emotii, sa fac felicitari personalizate celor dragi, sa-mi folosesc imaginatia permanent. In timp, am ajuns sa dezvolt mai multe stiluri, de la pictat cu acuarele, tempera pana la creat animatii cu tableta grafica ( evident totul la un nivel foarte basic). Pentru mine e o joaca, ceva ce ma face sa fiu copil oricand vreau, numai sa am o bucata de hartie si un creion.