pasiune

Timp pentru pasiuni

Pasiunile sunt ca oamenii:

  • unele iti devin apropiate si ajungi sa le stii bine. Pe ele le intampini cu placere de fieccare data cand iti apar in cale si pentru ele cauti sa iti faci intotdeauna timp, sa te intalnesti cu ele. Ca-ti sunt prietene.
  • pe altele abia le cunosti si ti plac. Iti sunt prezentate de altii, le afli de la altii sau doar le intalnesti dintr-o pura intamplare. Pe ele le descoperi, ajungi sa le placi si cauti sa li te apropii, ca sa ti le faci prietene. Pe cele din categoria lor le cauti si le afli mereu, de fiecare data cand si daca le cauti.
  • pe unele le vezi la altii si te lasa indiferent, ca par mai mult ale lor decat si ale tale. Pentru ca le vin bine doar lor si nu si tie, pentru ca sunteti firi diferite. Pe ele le admiri de la distanta si in tacere si cauti mai departe, pentru tine.
  • de altele nu ajungi sa stii, nu iei contact cu ele si nu afli niciodata daca ti-ar fi fost sau nu prietene. Cu teama de a nu le intalni traim toti, ca nimanui nu ii place sa fie fara pasiuni, asa cum nu-i place nici sa fie fara prieteni.

 

Pentru mine, pictatul e pasiunea mea prietena. Treaba aia murdara si migaloasa, cu borcane de apa peste care ti-e mereu frica sa nu dai si sa le versi, din greseala, peste desenul tau, cu pensule multe si de varii dimensiuni, cu zeci de nuante si culori.

 

Iar sunetul scos de un penson miscat pe foaia plina de culoare mi se pare cel mai calm si linistitor lucru pe care l-am auzit vreodata.

 

Pictez cand simt nevoia, pictez cand am timp, pictez cu placere. Pictez fara talent, mazgalit si non-artistic. Si nu conteaza, ca prietenii te stiu si cu bune si rele, si sifonat si nepieptanat, si in momentele de nepricere sau nestiinta. Mai ales atunci.

 

Ieri, am avut ocazia sa pictez din nou. Nu pe hartie, cum eram obisnuita, ci pe ceara. Nu forme din creion, ci figurine. La invitatia Lumanareselor, aseara am patruns in Lumea Lumanarilor din Cluj-Napoca, alaturi de inca alti bloggeri din Cluj.

 

 

Printre rafturi pline de lumanari, miros de cirese amare, butoaie cu parafina si ceara colorata, am simtit si regasit in Ruxandra (lumanareasa-sefa, cum mi-a fost prezentata) pasiunea de a face lucrurile cu placere (de care vorbeam si aici). In cazul ei, lumanaritul pare sa fie pasiunea careia ii acorda tot timpul, pe care o descopera in fiecare zi si cu care se intalneste mai mult decat regulat. E lucrul in care alege sa se implice atat de mult, pentru ca il face cu placere. Lumanaritul e pasiunea ei prietena.

 

Dupa detalii despre lumanarit, fitiluri, parafina si despre cate etape de pictura sunt intre stadiul acesta:

 

 

si produsul final:

 

 

mi-am exersat propria-mi pasiune: am trecut la pictat lumanari, dupa bunul plac si dupa propria imaginatie. Asta am pictat eu:

 

Asadar, ca sa inchei, cu pasiunile trebuie sa te comporti ca si cu oamenii: pentru cele care conteaza pentru tine, sa iti faci timp! Ca sa nu se piarda, ca e pacat sa duci o viata in singuratatea lipsei de pasiuni!

 

Asa ca eu cred ca cel mai frumos cadou pe care ni-l putem face noua azi, in ajun de Mos Nicolae, este sa ne facem timp pentru pasiunile noastre. Ca printre altele, si ele ne fac sa fim mai fericiti in fiecare zi, cu fiecare zi!

 

 

Lumanarile ce ies din mainile celor de la Lumea Lumanarilor arata de zici ca nici nu sunt din ceara, iar partea frumoasa este ca pot fi comandate online, fie de pe site, fie de pe pagina lor de Facebook. Iar daca sunteti din / prin Cluj, le gasiti cu stand in perioada aceasta si la Iulius Mall sau la Targul de Craciun de la Hotel Continental.

 

Dansul si lebada

Sunt cateva lucruri la tine care chiar te fac sa te simti exuberanta si zambitoare. In fine, la tine, in ceea ce faci, in ambele… Am putea sa spunem ca-s insotite de pasiune - ea trage sforile periodic la marioneta si ridica, ritmic, colturi ascutite de buze.

 

La tine, periodic inseamna sa dansezi. Nu conteaza ca stii care sunt pasii corecti si nu-i faci, pentru ca nu-ti ies corect, mereu incalciti si cocosati, ca literele din caietul de caligrafie al elevului din ultima banca. Si te alini compensand asta cu ceea ce sustii ca simti dansand. Iar de dupa pasi, zambete, ritmuri si chinuri interioare mute, te lasi sa apari TU, cu nonsalanta unei lebede care scoate capul din stufaris, ca in poezia lui Eminescu – doar ca nu merge sa se culce, ci sa danseze.

 

Si atunci, muzica nu mai e zgomot de fond si se agata, cu indeletnicire de scaiete, de bratele ondulate energic; ritmul se invarte agitat in piruete de calm si acalmie si fuge de sub picioare cand “te faci” ca-l scapi. Pentru tine muzica exista pentru dans; e rotunda ca un polonic de cantina, ruleaza fin, in piruete, si se asculta doar in tropaituri de dans.

 

Cand dansezi, pare ca un nor de fum coboara peste tot ce e in jur (cam ca atunci cand uiti mancarea la facut in cuptor). Iar in sinea ta, in sinea ta pare ca explodeaza liniste ca dintr-o oala sub presiune.

 

Ti-e bine cu tine cand dansezi (ca doar te invarti cu iutimea unui peste intr-un lac doar pentru el) si iti place cand dansezi. De asta, 4 zile din 7, te duci sa netezesti podeaua din sala de dans. De multe ori obosita de peste zi, aproape de fiecare data cu un entuziasm cam cat ai avea nevoie doar ca sa te arunci intr-un pat si sa dormi. Dar ajungi acolo si iti scoti haina si parca odata cu ea arunci pe canapea si oboseala pe care ai carat-o cu tine, sarguincioasa, jumatate de Bucuresti. Iti schimbi incaltarile si gandurile iti sunt distrase cu nerusinare de muzica care sare cu tupeu din boxe. Vezi cum varfurile pantofilor incep sa bata sacadat in podea, cu nerabdarea proprie vecinilor care lovesc repetat in teava de calorifer, ca sa dai televizorul mai incet, fix cand tu esti cu prietenii si ascultati la maxim muzica pe VH1.

 

 

Cand ajungi pe ring, esti deja pe jumatate alt om: mai putin obosita, cu mai mult entuziasm, cu cearcane mai mici (e lumina slaba :) ). Restul din tine se face intreg atunci cand pasii incep sa curga vehement si inunda si lovesc involburati ganduri negative, stres – sau ce tot pretinzi tu ca ar fi probleme. Atunci incepi sa te simti ca pietrele alea nevinovate de pe albia unui rau de munte, peste care se decide dintr-odata sa se reverse apa topita din zapezi – o simti cum te acopera si cum te lasa, cu egoism, sa respiri doar cand si cum vrea ea, in ritmul dat de ea.

 

Zici tu ca e mai mult decat multumirea de a te simti golita si pustiita de lumea dimprejur, de ganduri si reziduuri (pentru asta exista la tine dusurile lungi :D ). E linistea adancurilor (pe care ai mai simtit-o cu naivitate si in trecut, cu nasul scufundat la “20 000 e leghe sub mari”), e descoperirea acelui sine care te face sa te simti mandra. Bine, asta doar in cazul in care iti ies pasii si nu pleci acasa dezumflata, ca un balon tinut la caldura.

 

Pentru tine dansul e despre implinire si multumire, despre zambete si exaltare; e despre a te simti cu toate “componentele” acasa. Iar sentimentul e placut.

 

Tie cat de mult iti place sa dansezi?

 

[Sursa: Foto]